Îngerul şi florile… (4)

Într-o după amiază de duminică, Anghel era singur acasă. Soţia plecase cu copilul în vizită la bunici.
Profitând de ziua liberă, Anghel se hotărăşte să îi facă o surpriză soţiei sale. Știind că este o mare iubitoare de flori, în timp ce privea pe fereastra bucătăriei, se gândeşte să reorganizeze grădina din faţa casei. Nimeni nu mai plantase o floare în grădină de când soţia dedica mai mult timp copilului lor.

Zis şi făcut, Anghel merge la magazin şi alege seminţe pentru florile preferate ale soţiei. Se întoarce fericit şi entuziasmat acasă, cu dorinţa de a se  apuca de lucru. Avea un singur gând, imaginea chipului soţiei sale fericite, având în vedere că din nou grădina casei urma să fie plină cu flori şi mai mare dragul îţi va fi să priveşti pe fereastra casei către curtea prin care aleargă, cu zâmbetul pe buze, un copil… copilul lor.

Fără să stea pe gânduri, Anghel pregăteşte terenul, rupe buruienile, sapă pământul şi seamănă seminţele florilor pe care le cumpărase.
După câteva ore, aproape că nici nu ştia când a trecut vremea.
Curtea era toată pregătită, seminţele florilor erau semănate şi mai avea doar să ude solul în aşteptarea florilor ce aveau să redea frumuseţea casei sale.
Fără să stea nici măcar o clipă, fluierând o melodie preferată, reuşeşte să finalizeze activităţile planificate.
Era pe înserat, soţia şi fiul lor aveau să se întoarcă în scurt timp. Era numai zâmbet şi entuziasm, convins că bucuria soţiei va fi pe măsura muncii depuse.

– Am cam obosit, îşi spune Anghel, aşezându-se pe un balansoar din grădină şi, legănându-se înainte şi înapoi cu ochii închişi, îşi închipuia cum va arăta grădina atunci când toate florile aveau să răsară şi să îi încunune munca cu parfumul şi frumuseţea lor.

În timp ce gândul îi călătorea printre sute de flori şi culori, cu variate parfumuri care mai de care mai apreciate, se auzi de lângă el:
– Ai obosit, am înţeles bine?
Vocea îi era cunoscută, aproape că nu îl mai făcea să tresară speriat, chiar era fericit că arhanghelul îl vizitează, deschide ochii şi se ridică din balansoar.
– Mă bucur să te revăd! spune Anghel către arhanghel.
– Ce te aduce pe la mine?, adaugă Anghel curios fiind, pentru că nici una din vizite nu a fost fără sens.
– Ai spus că eşti obosit, a repetat arhanghelul.
– În general aşa e, acum poate că nici nu mai sunt la fel de tânăr ca în zilele mele de glorie, răspunde Anghel, lăsând privirea în jos şi ochii parcă ţinteau spre vremuri de altădată.
– Zilele de glorie, care sunt acelea?, întreabă arhanghelul.
– Ei, şi tu! Acele zile în care faci totul cu zâmbetul pe buze, în care parcă ai aripi şi toate ies aşa cum doreşti, răspunde Aghel, stânjenit parcă.
– Nu mai e la fel astăzi? întreabă arhanghelul.
– Am cam obosit, e drept, şi nu mai e chiar la fel, răspunde Anghel.
– Ai repetat de multe ori cuvântul “obosit”, adaugă mirat arhanghelul. 

Acesta începe să facă câţiva paşi prin grădina aranjată de Anghel. Se plimbă înainte şi înapoi, fără să spună nimic, câteva clipe.
– Poate că da, poate aşa e. Altă dată parcă eram mai răbdător, mai puternic atunci când doream să fac orice. Azi e ceva mai greu şi nu mă bucur deloc, a răspuns îngrijorat Anghel, stânjenit parcă de tăcerea arhanghelului.

– Azi ai semănat flori?, întreabă arhanghelul.
– Aşa este, răspunde fericit Anghel.
– Mai ai seminţe de flori?, întreabă arhanghelul.
– Câteva, răspunde Anghel mergând să ridice plicul cu seminţe pe care îl aruncase lângă balansoar.
Anghel ridică plicul şi tinde să îl îndrepte către arhanghel.
– Anghel, ce găseşti în plicul acela sunt seminţe de flori. Seminţele au miezul lor din care cresc şi răsar, ele sunt protejate de o coajă şi, odată ce sunt scăldate de apă, ele sunt cuprinse de energia şi puterea de a creşte şi de a răzbate prin pământul greu şi ud care le înconjoară. Ca prin minune ele răsar din pământ, se bucură de lumina soarelui o vreme şi apoi, pentru munca depusă, înfloresc şi răspândesc parfumul lor.
– Te pricepi mai bine ca mine la această parte literară de a descrie lucrurile frumoase dar aşa este şi ai dreptate, adaugă Anghel, zâmbind, către arhanghel.
– Nu înţeleg însă ce vrei să spui, adaugă Anghel.
– La fel este şi gândul sau dorinţa ta, Anghel. Ce este gândul sau dorinţa care vrei să devină realitate dacă nu are o coajă protectoare? Oare gândul şi dorinţa, fără coajă, vor avea să răsară vreodată din pământ şi să înflorească? Asemeni seminţelor, gândurile şi dorinţele se nasc în mintea fiecăruia dar vor încolţi şi vor răsări doar dacă vor primi ajutorul cojilor protectoare, oferite de voinţă. Voinţa este coaja protectoare a sâmburelui născut odată cu gândul şi dorinţa ta. Iar când apa înţelepciunii va inunda gândul şi dorinţa ta îmbrăcate protector în voinţă, vei mai avea nevoie de un singur lucru, ca ele să încolţească, să împungă pământul umed şi întunecat în care se nasc, să îl străbată până la suprafaţă, să se bucure de lumină şi să înflorească aducând roade, fără să se stingă înainte să prindă formă, culoare sau parfum. Răbdarea este energia care dă puterea gândului sau a dorinţei înnăscute. Dorinţa pusă la un loc cu voinţa şi răbdarea este tot ceea ce îţi trebuie pentru ca gândul tău să devină realitate, fără să ţină cont de anii ce au trecut,  ba din contră, corpul îmbătrânit este preţul pentru înţelepciunea dobândită şi ar trebui să elibereze gândul cu mai multă vigoare. Însă gândul fără răbdare se stinge înainte să vadă lumina soarelui. Ferice de cel înţelept, indiferent de vârstă, dacă îmbracă gândul în voinţă şi îi dă putere din răbdarea de a clădi rezultatul dorit. Cei peste care anii au trecut nu sunt mai puţin puternici sau mai puţin odihniţi, sunt doar mai grăbiţi şi atunci gândul lor este lipsit de energia ce îi dă puterea să iasă la suprafaţă.

Anghel începe să înţeleagă că dorinţele sale aveau să se bucure de voinţă la fel ca şi până acum, ceeace îi lipsea cu adevărat azi era să aibă răbdarea de a obţine rezultatele dorite. Dorinţa unei realizări rapide a gândului pornit în mintea lui, în opoziţie însă cu imposibilitatea unor reuşite pe termen scurt, aveau să stingă în final şi propria voinţă de a face, lăsând astfel gândurile semănate fără coajă şi fără puterea de a răsări. Aveau să se adune multe astfel de gânduri care nu ieşeau la suprafaţă iar impresia lui Anghel despre sine avea să fie precum grădina sa, să existe dar fără flori. Ce rost mai are o grădină dacă, deşi semănate, florile nu răsar?
Oboseala invocată nu este decât o scuză, o perdea în spatele căreia te ascunzi atunci când nu vrei să vezi adevărata faţă a lucrurilor.

– Ține minte Anghel, fir cu fir apele înţelepciunii se adună, pornesc mai departe în gânduri mărginite de voinţă şi primesc puterea, energia de a străbate pământul şi stâncile, dar drumul este lung şi puterea adevărată de care ai nevoie este dată de răbdarea şi perseverenţa de a aduce la suprafaţă dorinţa ta, spre a putea avea şansa să înflorească vreodată, să bucure privirea şi sufletul, adăugă arhanghelul şi apoi dispăru îndată ce auzi soneria casei care anunţa că familia lui Anghel s-a întors.

Anghel era fericit pentru că grădina casei sale avea să înflorească, dar mai întâi de toate, pentru că mintea lui avea să fie din nou un teren fertil, neumbrit de perdeaua unor scuze precum oboseala.