Îngerul şi apa… (3)

    După o perioadă grea, cu multă muncă, Anghel hotărăşte să plece, împreună cu familia, în vacanţă. Amator de drumeţii, el îi propune soţiei să meargă la munte, departe de stresul cotidian şi de viaţa agitată, specifică oraşului zgomotos.
Pe drum, Anghel aproape că nu a scos nici un cuvânt.
Îngrijorată, soţia lui îl întreabă:
– Eşti bine?
– Da, sunt bine. Poate puţin obosit, adaugă Anghel continuând să conducă spre locul unde abia aştepta să petreacă câteva zile de linişte.
Ajuns la cabană, mare i-a fost mirarea să vadă că locaţia pe care o rezervase era pe marginea unui râu, în mijlocul pădurii, exact aşa cum îşi dorise.
Era linişte şi răcoare, razele soarelui abia dacă reuşeau să treacă printre cetinele brazilor falnici. Printre copaci zărea covoare de flori şi auzea cântece de păsări, care mai de care mai grăitoare. Privind printre copaci, Anghel se lasă pierdut în peisajul muntelui şi încearcă să facă câţiva paşi spre pădure.
Văzându-l îngândurat, soţia  îl lasă să plece spre pădure chiar dacă şi-ar fi dorit să meargă împreună.
Pornind spre pădure, Anghel se opreşte la marginea râului şi privind la apa curgătoare începe să îşi amintească de jocurile copilăriei când arunca cu pietre în apă. Fără să mai stea pe gânduri, cu un zâmbet în colţul gurii, cuprinde un pumn de pietre şi începe să le arunce, pe rând, în apă.
În timp ce arunca cu pietre în apă, mare i-a fost mirarea să îl zărească pe arhanghel, care, plăcut impresionat de jocul lui Anghel, se prinde în jocul acestuia şi începe să arunce cu pietre în apă.
Erau ca doi copii, zâmbeau şi aruncau cu pietre în apă, în mijlocul pădurii. La un moment dat, Anghel, cu zâmbetul larg pe faţă, se opreşte şi priveşte în lungul râului.
– Nu am văzut acest zâmbet de foarte mult timp, spune mirat arhanghelul.
– Da, aşa e, răspunde uşor stingherit Anghel, continuând să zâmbească.
– Ce te frămîntă?, întreabă arhanghelul ce continua să arunce cu pietre în apă.
– E ciudat, răspunde Anghel.
– Ce vei să spui, Anghel? Eşti în vacanţă, în pădure, împreună cu familia, gândul este departe în copilărie. Ce poate fi ciudat?, întreabă nedumerit arhanghelul.
-Asta e partea frumoasă, dintre toate, a răspuns Anghel.
– Atunci? Care este partea care te face să cazi pe gânduri?
– De când ne-am cunoscut, am învăţat foarte multe, răspunde Anghel.
– Asta e bine sau nu este bine? întreabă arhanghelul.
– E bine, dar cu cât aflu mai multe, cu atât îmi dau seama cât de puţin ştiu cu adevărat, răspunde Anghel, continuând să arunce cu pietre în apă.
Auzind cele spuse de Anghel, arhanghelul îi spune:
– Anghel, priveşte râul şi ia aminte la el şi la învăţătura sa.
– E doar un râu, ce aş putea să învăţ de la acest râu?, întreabă Anghel.
–  Nu judeca, încearcă numai să înţelegi. La început este doar un firicel de apă dar coborând printre copaci sau pietre le trece pe toate, creşte tot mai mare, căci se naşte din munte, devine din ce este mai mare şi lucrurile trebuie împlinite prin firea lor.
Aşa este şi cu învăţătura sau gândul cel bun şi cel drept rânduit, ele îşi fac loc printre pietre sau stânci, nu ţin seama de nimic, îşi urmează drumul şi nimic nu le stă în cale. Apă cu apă se adună şi împreună au o putere din ce în ce mai mare. Asemeni este şi  învăţătura, odată ce izvorăşte, durează ce-i drept o perioadă până când se adună, dar fir cu fir se strânge într-un râu şi apoi, odată apa adunată, ea învinge orice stâncă sau piedică întâlnită.
Ia seama la taina aceasta şi nu uita, orice firicel de apă ştie unde va ajunge, căci una este cu pământul şi tot ce îi vine în cale nu îl poate opri până la vale. Astfel să iei seama la gândul tău, unde trebuie să ajungi şi vei vedea că nimic nu o să te poată opri din drumul tău. Să-ţi fie gândul limpede ca apa iar până la sfârşit multe se vor ivi în calea ta, căci firea lucrurilor din jur este mişcătoare asemeni apelor. Apele minţii pot fi limpezi dar şi învolburate. Indiferent cum sunt, ele îşi urmează cursul. Apă cu apă se întâlnesc, pământ cu pământ şi munte cu munte, adaugă arhanghelul către Anghel.
Încercând să înţeleagă ce vrea să spună arhanghelul, Anghel privea la apă şi urmărea firul de izvor care curgea şi trecea peste pietre şi stânci unindu-se cu alte fire cristaline şi dând astfel formă râului ce scălda valea muntelui.

– Ține minte, copacul este ţinut în viaţă de apa limpede care îi scaldă rădăcinile iar aceasta, înălţată parcă la ceruri, se va întoarce prin ploaie şi îi va răcori frunzele şi a sa coroană. Lasă apele să se adune şi să curgă în voia şi drumul ce îl dobândesc. Nu e copac să nu iubească apa şi care să stea falnic în faţa vântului dacă nu este alimentat cu apă limpede, adăugă arhanghelul şi apoi dispăru, ca şi cum nu ar fi fost.

Încercând să îl caute cu privirea pe arhanghel, Anghel observă că acesta plecase şi înţelese că era încă o lecţie primită de la cel care îi călăuzeşte paşii.
Mulţumit şi fericit de cele înţelese, Anghel se întoarce către cabană mai întâi cu paşi mari, apoi alergând. Avea zâmbetul pe chip, chiuia de bucurie prin pădure şi alerga cu o singură dorinţă, să ajungă lângă soţia şi copilul său, care îl aşteptau la cabană şi cu care stabilise să petreacă vacanţa mult dorită.
Mare a fost mirarea soţiei sale când a observat pe chipul lui Anghel un zâmbet larg iar privirea din ochii sclipitori era limpede şi în asentimentul bucuriei lui. Parcă nimic nu avea cum să îl schimbe şi mai multă bucurie izvora pe chipul lui.