Îngerul a strigat…(1)

Îngerul a strigat…

Într-o după amiază, Anghel finalizase interviul care i se solicitase, fiind considerat cel mai de succes manager din breasla sa. Era bucuros şi mândru pentru recunoaşterea de care avea parte dinspre cea mai cunoscută publicaţie de afaceri din ţară. Timpul parcă se oprise în loc, soarele parcă strălucea mai tare, totul părea că e altfel.

Nerăbdător şi entuziasmat, Anghel hotărăşte să meargă pe colina cea mai înaltă a oraşului, unde obişnuia să se ducă atunci când era copil şi îşi făcea planuri pentru viitor. În cele din urmă dorinţa sa din copilărie de a fi  “om mare” ajunsese la maturitate. Realizase ce îşi dorise de mic copil, din vremea când orice gând trăieşte şi zboară spre viitor, alimentat de speranţa şi de nevoia de luptă spre a reuşi.

Ajuns pe colina cea mai înaltă, cu cămaşa descheiată la piept, cu mânecile suflecate şi sprijinit de capota maşinii, privea în  zare deasupra oraşului luminat de soarele ce parcă dorea să meargă la culcare. Clipe de neuitat, bucurie şi mulţumire era tot ceea ce puteai citi în privirea lui Anghel.
La un moment dat, se aude o voce:
–      Eşti fericit?
–      De ce nu aş fi?, răspunde Anghel fără să îl intereseze cine a dorit să afle răspunsul la această întrebare.
În continuare Anghel privea deasupra oraşului şi derula imagini din trecut, amintindu-şi toate momentele grele prin care a trecut, care acum fiind o mică parte din istorie, nu puteau decât să-i stârnească un zâmbet ironic în colţul gurii.
–      Eşti fericit? întreabă din nou vocea de lângă Anghel.
Speriat şi smuls din bucuria care îl cuprinsese, Anghel îşi îndreaptă privirea către cel ce îi repetase întrebarea. Mare i-a fost mirarea când a văzut că lângă el stătea un înger care, la rândul său, privea peste oraş.
–      Cine eşti? întreabă Anghel.
–      Dar tu, cine eşti? întreabă şi îngerul, la rândul său.
–      Sunt Anghel!
Râzând şi clătinând din cap, îngerul îi spude:
–      Nu te-am întrebat cum te cheamă. Te-am întrebat cine eşti.
Pentru câteva clipe, Anghel îl priveşte pe înger neştiind ce răspuns să îi dea, iar apoi spune:
–      Sunt cel mai bun manager din oraş! O să apar în revista de săptămâna viitoare.
Cu acelaşi gest şi zâmbind, îngerul îi răspunde:
–              Nu te-am întrebat cu ce te ocupi. Te-am întrebat, cine eşti?
Nedumerit, Anghel îşi aruncă privirea peste oraş, parcă pentru a afla răspunsul solicitat. Căutându-l apoi cu privirea pe înger, constată că acesta dispăruse.

Speriat, Anghel  se urcă în maşină şi alege să meargă spre casă. Pe scaunul său se afla un plic alb, în care erau patru foi. Pe fiecare dintre acestea scria sus, la mijloc şi în josul paginii, de trei ori acelaşi lucru: “Eu sunt ……………………….”

Îngândurat, Anghel ajunge a doua zi în biroul său, de unde îşi vedea echipa de angajaţi muncind de zor.
Scoate prima foaie din plic şi, plimbându-se prin birou, caută să facă faţă la provocarea pe care începea să o conştientizeze. Nu îi stătea în fire să se dea bătut şi trebuia să găsească un răspuns.

Privind către angajaţii săi, Aghel scrie pe una dintre foi: “Eu sunt şeful lor”.
Mare i-a fost mirarea când ceea ce a scris s-a şters iar pagina era ca la început. Luptător din fire, Anghel nu se dă bătut.
Se aşează la masă şi scrie din nou: “Eu sunt liderul care trebuie să fie urmat”. Din nou, ca prin minune, cele scrise se şterg rând pe rând şi foaia devine la fel ca înainte de a scrie. În mintea lui Anghel încep să se deruleze momente din cariera sa, în care relaţiona cu cei din echipă. Parcă din senin ideile au început să vină, se aşează din nou şi scrie pe foaia albă:
“Eu sunt aici ca să îi motivez”
 “Eu sunt aici ca să îi ajut să atingă satisfacţia muncii”
 “Eu sunt aici ca să îi inspir în ceea ce fac”
Deşi toate ideile erau curajoase se aştepta ca şi acestea să se şteargă, când, ca o minune, în partea de sus a paginii a început să se scrie, de la sine: “Identitatea profesională”.
Fericit de reuşita sa, Anghel se duce acasă.
Acasă, soţia îi deschide uşa şi îl pofteşte la masă. După ce ia cina, Anghel parcurge holul casei şi se îndreaptă spre camera în care soţia face exerciţii de vorbire cu fiul lor.
–              Eu sunt mama! îi spuse soţia lui Anghel, fiului lor.
–              Iar tu, eşti Dragoş!, îi repetă mama copilului ei, dorind să îl înveţe să se prezinte.
Anghel, zâmbind, se opreşte în pragul uşii, de unde îşi priveşte fericit soţia şi copilul. La un moment dat, privirea copilului se întoarce către Anghel iar acesta vede că fiul său avea chipul îngerului.
–              El cine e? a întrebat fiul cu voce tare.
–              E tata! a încercat soţia să îi răspundă copilului.
Anghel amuţise şi nu ştia ce să mai spună. S-a retras în camera sa fără să scoată vreun cuvânt.

Noaptea venise şi era târziu, soţia adormise însă Anghel nu putea să adoarmă având în gând şi în minte întrebarea fiului său, care se repeta obsesiv: “El cine e?”

Anghel merge la geanta în care avea plicul cu cele patru foi. Scoate a doua foaie şi începe să scrie:
“Eu sunt tatăl lui Dragoş”. Mare i-a fost mirarea când a văzut că textul a început să se şteargă.

Plimbându-se agitat prin casă şi privind minute în şir la foaia din mâna sa, Anghel încerca să caute răspunsurile. La un moment dat, chipul i se lumină şi Anghel începu să scrie pe foaie:
 “Eu sunt cel care vă susţine  în ceea ce vă doriţi să faceţi”
“Eu sunt primul care vă respectă şi vă apreciază”
“ Eu sunt cel care vă împărtăşeşte dragostea şi iubirea ce o port în sufletul meu”

Cu ochii în lacrimi îşi dorea să nu se şteargă  nimic din cele scrise. A închis pentru câteva clipe ochii şi când i-a deschis, ca prin minune, în partea de sus a foii scria “Identitatea familială”  iar în partea de jos “Când îţi laşi timp să faci asta?”. Fericit, Anghel merge să îşi sărute copilul pe frunte, apoi merge în camera în care soţia dormea, se aşează lângă aceasta şi adoarme cuprinzând-o în braţele sale atât de tare încât era s-o trezească.

Dimineaţa, Anghel pleacă repede spre serviciu. Ieşind din casă, după câţiva metri, pe stradă se întâlneşte cu un prieten.
–              Salut Costică! strigă Anghel către acesta. Dar prietenul îl privea lung, ca pe un străin şi nu îi spunea nimic.
Anghel se apropie de prietenul său aproape indignat că nu primeşte un răspuns.
Ajunşi unul lângă celălalt, Anghel îi spune:
–              Ce faci mă, Costică? Nu şti să mai saluţi?

Omul îl privea lung în ochi şi, ca prin minune, chipul acestuia se transpune în chipul îngerului care grăieşte către Anghel:
–              Dar tu, cine eşti? Şi îngerul dispare din nou.
–              Cum măi, Costică? Nu am fost noi colegi la atletism şi de liceu? întreabă Anghel supărat pe prietenul său.
–              Nu te-am întrebat cine ai fost. Te-am întrebat cine eşti, rosteşte prietenul şi pleacă mai departe.

Din nou pe faţa lui Anghel se instauraseră teama și confuzia. Anghel intră în maşină şi din geantă se vedea plicul alb. Scoate plicul şi din acesta aşează pe volan a treia pagină.
Anghel începe şi scrie: “Eu sunt un tip popular, care a făcut sport”. Imediat, cele scrise aveau să se şteargă şi foaia să fie ca nouă.
Anghel coboară din maşină şi se plimbă în jurul acesteia, cu foaia în mână. La un moment dat, intră din nou în maşină şi scrie:
“Eu sunt cel care ştie să îi asculte pe ceilalţi”
“Eu sunt cel care poate să aducă zâmbete pe faţa prietenilor mei”
“Eu sunt cel care mai poate să alerge încă mult şi să fie un tip popular”. Fericit, cu ochii plini de lacrimi, Anghel simte cum prin minte încep să-i treacă figurile prietenilor pe care îi uitase şi cu care nu se mai văzuse de multă vreme. Când priveşte foaia, pe ea scria “Identitatea socială” în partea de sus iar jos scria “Când o vei redobândi?”

Au trecut şi ziua întâi, şi a doua zi, şi uite aşa se scurse săptămâna dar îngerul nu se mai arătă. Anghel privea zi de zi spre foaia ce rămăsese necompletată. Duminică dimineaţă, se hotărăşte să îl caute pe înger. Iese din casă şi convins că îngerul se află într-o biserică, merge către cea mai apropiată.

Anghel intră în biserică şi, ca un om credincios, începe o rugăciune. Termină rugăciunea şi după ce deschide ochii, îngerul era pe bancă, lângă el.

Anghel ar fi spus ceva dar nu îndrăznea. Îngerul îl întrebă:
–              Ce faci aici?
–              Am venit să mă rog, a spus Anghel.
–              Să te rogi? Pentru ce? îl întreabă îngerul.
–             Am să îi cer lui Dumnezeu ceea ce îmi doresc! răspunde Anghel.
–              De ce faci asta? întreabă din nou îngerul.
–              Ce vrei să spui? Aşa face fiecare dintre noi, se roagă duminica la Dumnezeu.
–              Anghel! Te-ai născut aici. Te-ai întrebat până acum, de ce? Ai primit în dar sufletul şi viaţa. Ai  fost curios, până azi, să ştii de ce? Suntem aici, împreună. Te-ai întrebat, de ce? Îi ceri lui Dumnezeu să facă ceva pentru tine, de parcă ar fi dator să muncească pentru tine şi să îţi dea ceva ce ar părea că ţi se cuvine, spune îngerul.

Nedumerit, Anghel pleacă din biserică. În maşină avea să găsească şi a patra foaie. De data aceasta, fără să mai stea pe gânduri, scrie:
“œ Eu sunt răspunzător să aflu cine sunt şi de ce sunt aici, acum”
“ Eu sunt cel care face, nu aştept să mi se dea”
“ Eu sunt cel care oferă, nu aştept ceva ce cred că mi s-ar cuveni”.

Fericit se întoarce acasă, avea plicul complet.
Era tăcut, stătea la masă, în casă. Soţia îl vede şi îl întreabă:

–              Ce este cu tine?
–              Mă gândesc, draga mea, răspunde Anghel continuând să privească în depărtare.
–               La ce? întreabă soţia.
–              La ce voi face de mâine, răspunse Anghel.
–              Și ce vei face de mâine? întreabă curioasă şi în acelaşi timp speriată soţia lui.
–               Am să merg la birou, am să înţeleg ce fac cei din echipa mea, am să îi motivez ca să treacă peste probleme, am să îi inspir ca să încerce lucruri noi şi aşa îi voi ajuta să aibă satisfacţie pentru ceea ce fac. Asta e identitatea mea profesională.

–              Am să mă întorc acasă, îndată ce am făcut toate acestea. Am să îmi las timp pentru tine şi pentru Dragoş, ca să ştiţi că sunt lângă voi, vreau să aflu ce vă doriţi, să vă respect dorinţa şi să vă susţin în ceea ce faceţi şi, nu în ultimul rând, să  ajung să vă dovedesc dragostea ce v-o port în suflet. Asta e identitatea mea familială.

–              Am să îmi las timp, din când în când, să îmi vizitez prietenii, să îi ascult pe ei întâi şi, dacă o să pot, am să  mai aduc, ca mai demult, un zâmbet pe chipul acestora. Am să mă întorc măcar puţin la pasiunile mele, la bucuria de a alerga şi de a participa la competiţii. Sunt, poate, un visător dar tare mult mi-ar plăcea ca, de data aceasta, în tribună să vă văd pe tine şi pe Dragoş. Asta îmi este identitatea socială.

–              Am să te rog, din când în când, să îmi respecţi intimitatea şi să îmi permiţi să fiu eu cu mine însumi. Să pot să discut cu mine şi cu Dumnezeu. Doar aşa pot să aflu cine sunt cu adevărat, de ce sunt aici şi de ce m-am născut. Asta îmi este identitatea spirituală.

Anghel îşi derulează gândurile, rând pe rând, privind către soţia care începe să plângă fără nici o reţinere.
–      Ce-i cu tine? o întrebă Anghel.
Ea îşi ridică privirea şi cu lacrimile curgând pe obraji îi mărturiseşte:

–       Pentru identitatea ta profesională, te apreciez. Pentru identitatea ta socială, te respect şi te susţin. Pentru identitatea ta familială îţi mărturisesc dragostea mea şi îţi dedic viața mea, ca soţie şi ca partener în tot ceea ce îţi doreşti. În faţa indentităţii tale spirituale, mă înclin.

Se strângeau în braţe şi parcă se regăsiseră unul pe celălalt. Cu zâmbetul larg, soţia lui îi spune:
–              Mă bucur să te cunosc, Anghel!
În timp ce se bucurau de aceste momente, îngerul intră în casă şi strigă:
–               Eşti fericit?
–              Acum da! răspunde ferm, Anghel.
Îngerul dă să plece dar Anghel îl întreabă:
–              Dar tu, cine eşti?
–              Un arhanghel! răspunde îngerul.
–              Ne mai vedem? Unde te găsesc? îl întreabă Anghel.
–              Sunt înăuntrul tău,  doar că acolo nu m-ai căutat niciodată, răspunde îngerul.

A doua zi de dimineaţă, Anghel sună la redacţia unde dăduse interviul şi spune:
–              Vă rog să îl trimiteţi din nou pe reporterul cu care m-am văzut.
–              De ce? întreabă persoana din redacţie.
–              Ca să scrie despre mine trebuie să mă cunoască mai întâi, răspunde Anghel.
–              Păi, nu v-a întâlnit săptămâna trecută? întreabă din nou persoana din redacţie.
–              M-a întâlnit, aşa e, dar nu m-a cunoscut…, răspunde Anghel.