Copacul – Află cine eşti, înainte să îi afli pe alţii!

Ca în fiecare zi de vineri, un tânăr mergea în parcul preferat, pentru a răsfoi câteva pagini din cărţile preferate. Locul ideal de altfel, pentru a întâlni magia din cărţi, era la umbra unui arbore secular, pe care mulţi îşi scrijeliseră poate dragostea şi însemnele lor, admiraţia sau câte şi mai câte, fără să ţină cont decât de dorinţa de a-şi lăsa amprenta pe coaja copacului. Probabil că au vrut să nu îi uite.

Era locul unde imaginaţia şi creativitatea tânărului prindeau aripi care îl purtau în lumea fantastică a cărţilor, o lume în care toate erau posibile şi aşa cum îşi dorea. O lume în care se aflau multe şi din care afla, de fapt, cât de puţine ştie cu adevărat. După fiecare seară, pe chipul său se întâlneau bucuria de a cunoaşte alte personaje şi istoria lor, alături de deziluzia de a conştientiza că ştie din ce în ce mai puţine lucruri cu adevărat.
Zi după zi, tânărul parcurgea carte după carte, din ce în ce mai repede, căutând parcă un lucru ascuns, din ce în ce mai dornic să îl întâlnească. La un moment dat, căzut pe gânduri auzi o voce:
– Dragul meu, te văd trist şi îngândurat, ce te frământă?, spuse copacul ce crengile îşi întindea pentru a-i oferi tânărului un con de umbră sub care cititul să fie o bucurie întregită.
– Zilnic citesc, cunosc fapte şi personaje, aflu istoria unor oameni şi învăţămintele lor. Sunt însetat de cunoaştere şi nu descopăr prea multe. Cu cât citesc mai mult, cu cât cunosc mai mult, cu atât conştientizez că ştiu mai puţin.

Cum o fi şi asta? Citeşti zilnic, atât de mult, ca să afli mai mult şi în realitate, de fapt, te trezeşti că şti atât de puţin. Oare cât voi mai citi până când o să aflu răspunsurile la întrebările ce îmi ţin gândurile ocupate?
– Spui că încerci să îi cunoşti pe alţii şi afli cât de puţine şti, nu? confirmă copacul.
– Da, ai înţeles bine!, se răsti tânărul către copac.

– Dar de fapt, nu ştiu de ce încerc să îţi explic, nu prea ai cum să înţelegi. Copacii nu caută răspunsuri în cărţi. Până la urmă eşti un copac, mai spuse tânărul.
– Ce răspunsuri cauţi tu în cărţi? întrebă copacul.
– Nici eu nu mai ştiu, răspunse tânărul.
– Înăuntru ai căutat? întrebă copacul.
– În fiecare carte, zi de zi, pagină cu pagină, doar îmi eşti martor cât am căutat să aflu din cărţi! răspunse tânărul.
– Nu înăuntrul cărţilor te-am întrebat, ci înăuntrul tău, întreb. La tine mă refer, repetă copacul.
– Cum adică? răspunse uimit tânărul.
– Vezi scorbura aceea?
– Da! Ce e cu ea?
– Intră şi ai să vezi! Hai înăuntru! spuse copacul.
Tânărul intră în scorbura copacului şi din întunericul văzut din exterior, ca într-o poveste, începură să se deruleze ca prin magie toate cele văzute de copac, însoţite de discursuri continue auzite de copac, împreună cu toate cele simţite de copac.

Era mai mult decât o poveste, erau atât de multe personaje, erau atât de multe poveşti şi învăţăminte. Un izvor de cunoaştere. Toate erau acolo înăuntru, sub scoarţa veche şi uscată. Ca prin minune, înăuntru erau şi lumina şi dragostea şi înţelepciunea şi bucuria şi multe altele. Toate cele cunoscute în cărţi începeau acum să fie pe înţeles, respectiv să aibă un rost. Toate aveau un sens acolo în scorbură… înăutru. Însă era necesar să ajungi înăuntru ca să le afli adevărata valoare. Altfel nu erau decât lucruri minunate, ascunse sub coaja uscată şi scrijelită de toţi cei care au vrut să îşi lase o amintire mai mult sau mai puţin plăcută.
La un moment dat, copacul îl eliberă pe tânăr din scorbură.
– Ţine minte tinere, ori de câte ori ai nevoie de un răspuns, o resursă sau de orice altceva, înaine să cauţi în altă parte caută mai întâi la tine, înăuntru!

– Încerci să îi cunoşti pe alţii? Nu este suficient. Ei s-au inventat demult şi nimeni nu apreciază o copie. Tu eşti însă unic şi ascunzi în tine ceea ce cauţi şi, poate, lucruri pe care nici nu le şti.

Pe tine te cunoşti ? Vrei să te cunoşti? Iţi este teamă să te cunoşti?