Tinerețe fără “bătrânețe”

   Atunci când timpul s-a oprit, pentru o clipă, acolo unde marea şi pământul se unesc cu cerul, un bătrân întâlneşte un copil.
Mergeau în direcţii opuse, însă pe acelaşi drum. Bătrânul căra cu greu, în braţele sale, două cufere, spre deosebire de copil care, libertin şi senin, îşi vântura mâinile pe lângă el ştrengăreşte, cu zâmbetul larg şi necondiţionat.
Zărindu-l, bătrânul îl întreabă pe copil:
– Încotro tinere?
– Nu ştiu! a răspuns copilul, continuând să zâmbească şi să mişte din braţe.
– Dumneavoastră, încotro? îl  întreabă copilul pe bătrân.
– Nu ştiu unde voi ajunge, tinere! Știu doar de unde vin, răspunse bătrânul.
– De unde vin eu, mi-au spus să merg pe acest drum, până întâlnesc un domn şi o doamnă. Cică, după aceea, nu mai e nevoie să ştiu nimic, că mă descurc! Aţi văzut un domn şi o doamnă care caută un copil, cumva?
– Nu pe acest drum tinere, dar sunt sigur că te aşteaptă la capătul călătoriei. Te aşteaptă de ceva vreme.
Bătrânul priveşte la copilul care porneşte mai departe, pe drum.
– Auzi tinere? Tu mergi la drum fără să ai nimic la tine? se adresează bătrânul, îngrijorat pentru micuţul ştrengar.
-De ce aş putea avea nevoie? Până acum nu v-am întâlnit decât pe dumneavoastră.
Bătrânul se uită la cuferele pe care le căra în mâinile sale şi îi spune copilului:
– Tinere, vezi cuferele ce le port? În cufărul cel mare sunt adunate greşelile mele, toate făcute de când mergeam pe drumul pe care vei merge îndată singur. Ia cu tine cufărul meu cu greşeli!
– Ce să fac cu ele?
– Va veni momentul când vei deschide cufărul, le vei cunoaşte pe fiecare, vei învăţa din ele, vei acţiona şi vei reuşi să nu îţi pierzi vremea ca să le descoperi, asemeni mie.
– Dar celălalt cufăr nu îmi trebuie? întreabă copilul.
– Sunt numai vechituri, ştiute de toţi. Nu îţi vor fi folositoare acum, pentru că sunt deja acolo unde vei ajunge curând. Odată ce cunoşti greşelile mele din cufăr, le vei şti cu siguranţă şi pe celelalte.
Copilul, ascultător, a luat cufărul cu greşelile bătrânului şi a plecat, nerăbdător să îi cunoască pe doamna şi pe domnul care îl aşteptau.
Făcând câţiva paşi, bătrânul îl auzi pe copil:
– Auziţi? Acolo unde merg, mai e cineva?
Bătrânul se întoarce spre el şi îi răspunde:
– Sunt oameni şi încă mulţi.
– Cum sunt oamenii? întreabă copilul.
– Sunt visători şi plini de speranţă, răspunde bătrânul.
Nedumerit, copilul îl întreabă pe bătrân:
– De ce visează şi la ce speră oamenii?
Bătrânul, cu lacrimi în ochi, îi răspunde:
– Tinere, oamenii au nevoie de vise şi de speranţe ca să uite de realitate. De cele mai multe ori, rămân prizonieri ai viselor şi  puţini  sunt cei care trec la fapte pentru ca înseşi visele să devină realitate. Uneori, când oamenii au ceva sau ajung să realizeze ceva, uită că orice au dobândit nu durează la infinit. Uită astfel să se bucure unul de altul şi chiar de ei înşişi, alergând continuu printre vise şi speranţe. Se ceartă şi concurează unul împotriva celuilalt, chiar şi atunci când nu este cazul, uitând să simtă bucuria fiecărei clipe. Sunt simpli dar şi complicaţi. Sunt frumoşi dar nu mereu…
Copilul se uita nedumerit, aproape că nu înţelegea nimic. Îndrăzneţ fiind, îi spuse bătrânului:
– Multe sfaturi am primit de la dumneavoastră! Şi dumneavoastră aţi primit sfaturi de la alţii sau de unde ştiţi atât de multe?
– Am întâlnit mulţi bătrâni care doreau să îmi spună diverse dar nu i-am băgat în seamă. Abia acum îmi dau seama că am greşit.
Copilul se depărtează şi deodată aude vorbele bătrânului ce se pierdea în spatele norului alb:
– Fă cunoştinţă cu greşelile mele, învaţă din ele, riscă cu atitudine, acţionează, umple cufărul cu altele şi atinge vârful viselor pe care le vei avea. Să nu îţi fie teamă să greşeşti! Bucură-te şi când greşeşti pentru că vei deveni mai înţelept. Orice vei dobândi, să te bucuri de ele atunci când le vei avea. Să nu crezi că le vei avea la nesfârşit sau că le poţi face oricând.

Cei doi merg mai departe, fiecare în direcţia sa.
Copilul, ajuns la capătul călătoriei, se trezeşte în braţele unei mame, fericită că îl întâlneşte.

    Uneori este mai uşor să înveţi din greşelile altora, important este să îţi laşi timp şi să vrei să le cunoşti sau să le dai ocazia celor care au cuferele pline de greşeli să îţi împărtăşească din experienţa lor. Singura moştenire pe care o poţi da cuiva este experienţa. Din greşeli învăţăm iar cei care au învăţat sunt în realitate mai înţelepţi. Înţelepciunea provine din greşeală, de cele mai multe ori.
    Cuferele sunt deseori umplute de alte persoane, dar mai e loc. Nu îţi pierde vremea să umpli încă un cufăr nou pentru că au făcut-o alţii, deja. Ia cufărul altuia şi foloseşte-l ca să te bucuri de timp, de cei din jur, de tot ce te înconjoară.
    Descoperă greşelile altora, învaţă din ele, riscă, acţionează şi atinge-ţi visele, apoi bucură-te de ce ai realizat mai repede sau mai mult decât alţii.

George Răuţi